marți, 25 iunie 2013

Bucureştenii şi bolile sistemului de sănătate



Azi (marţi 25 iunie) s-au dat publicităţii principalele rezultate ale studiului “Bucureştenii şi sănătatea,” un studiu ce face parte din programul de cercetări anuale al Departamentului de Sociologie al Scolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) “Cartografierea socială a Bucureştiului.”
Componenta cantitativă a studiului a constat din realizarea unui sondaj pe un eşantion aleator de 906 persoane adulte din Bucureşti; interviurile au fost de tipul faţă-în-faţă, la domiciliul respondenţilor, iar marja teoretică de eroare la nivelul întregului eşantion este de +/-3,3% la un nivel de încredere de 95%.[i] 
                          
Mă opresc în acest comentariu asupra unor secţiuni ale sondajului ce vizează plăţile informale (“micile atenţii” sau şpaga) din sistemul de asistenţă medicală din Bucureşti – o boală, se pare, incurabilă a sistemului. O precizare importantă: ştiu că în aceste zilele medicii se mobilizează pentru a protesta împotriva condiţiilor de salarizare şi de muncă din sistem. Ştiu că există mulţi medici dedicaţi profesiunii lor şi incoruptibili. Sunt alături de toţi aceştia şi chiar mi-aş dori ca medicii să organizeze un protest cu adevărat viguros în zilele următoare. Pe acest fundal, comentariile mele nu vizează medicii ci – aşa cum o atestă datele de sondaj – deficienţele profunde ale sistemului şi practicile generate de aceste deficienţe (incluzînd aici şi oferirea de bani sau cadouri de către noi, simpli cetăţeni, beneficiari ai sistemului de asistenţă medicală de stat).

Potrivit sondajului, plăţile informale din sistemul medical din Capitală de anul trecut se situează undeva în jurul valorii de 25 de milioane de euro. Asta înseamnă cam peste 10 euro pe an plătiţi în plus de fiecare adult din Capitală (deşi doar unii dintre ei au accesat sistemul de asistenţă medicală anul trecut).[ii] Suma totală poate fi o sub-estimare întrucît: 1) nu toţi cei care au spus că au dat bani sau cadouri medicilor şi personalului mediu sanitar au declarat şi sumele aferente; 2) sondajul s-a realizat doar în rîndurile bucureştenilor, neputînd fiind luate în calcul/intervievate persoanele din alte localităţi care au fost internate în spitalele din Bucureşti în 2012.

Cei care obişnuiesc să dea bani sau cadouri medicului de familie (în afară de taxele legale pentru adeverinţe sau alte chestiuni), îi lasă acestuia cam 34 de lei, în medie. Cei care au fost internaţi anul trecut în spital pentru o problemă care nu a necesitat o intervenţie chirurgicală declară că au dat, în medie, 273 de lei medicului, 57 de lei asistentelor şi 30 de lei infirmierelor. Cei care au suferit o intervenţie chirurgicală anul trecut spun că au dat, în medie, sub formă de plăţi informale, 688 lei medicului care i-a operat, 270 de lei medicului anestezist, 100 de lei asistentelor şi 72 lei infirmierelor. (Cititorii trebuie să nu uite că sumele de mai sus reprezintă valori medii iar media – ca indicator statistic – are o serie de limitări, fiind sensibilă la valorile extreme/outliers.)

De ce dăm bani medicilor?  Peste o treime dintre cei intervievaţi (35%) susţin că “dacă nu ar da nimic, medicii nu le-ar acorda nici o atenţie”; 22% spun că dau bani medicilor “pentru a-mi acorda mai multă atenţie decît celorlalţi pacienţi” iar 18% declară că dau bani medicilor întrucît “medicii sunt prost plătiţi şi merită mai mult.” Dacă aş fi medic şi mi-ar păsa de reputaţia profesiunii mele, aş fi îngrijorat de faptul că medicii, altminteri aflaţi sub jurămîntul lui Hipocrat, sunt percepuţi ca fiind insensibili la problemele pacienţilor. Acest lucru este întărit şi de răspunsurile la o altă întrebare din sondaj: 54% dintre respondenţi consideră că “cei mai mulţi medici sunt interesaţi doar de bani şi nu le pasă de pacienţi.”

Să nu ignorăm însă contextul social în care au loc aceste tranzacţii informale. Acest context ar putea fi caracterizat prin termenul (clasic pentru sociologi dar puţin cunoscut publicului larg) anomie. Etimologic, anomie înseamnă “fără norme” însă în accepţiunea lui Durkheim anomia nu trebuie înţeleasă ca o absenţă a normelor ci ca o situaţie în care normele existente nu mai sunt respectate de majoritate ori nu mai constituie repere solide în ghidarea comportamentelor indivizilor. Anomia implică şi o laxitate în interpretarea unor norme (inclusiv sau mai ales cele legale) şi relativizarea lor.

Că aşa stau lucurile şi în cazul de faţă o dovedesc din nou alte cifre ale aceluiaşi sondaj. Astfel, 61% dintre respondenţi spun că “a da bani unui medic de care ai fost mulţumit pentru felul în care te-a tratat” NU reprezintă un act de corupţie. La fel, 72% dintre cei intervievaţi susţin că “a da cadouri unui medic de care ai fost mulţumit” NU reprezintă un act de corupţie. În schimb, “să ţi se solicite bani sau cadouri de către un medic sau o asistentă medicală pentru anumite tratamente” REPREZINTĂ un act de corupţie în opinia a 89% dintre respondenţi.

Relativismul perspectivelor şi interpretărilor asupra plăţilor informale este evident în următoarele răspunsuri: doar 23% dintre cei intervievaţi susţin că “toţi medicii care acceptă bani sau cadouri ar trebui sancţionaţi conform legii” în vreme ce 71% dintre respondenţi susţin că “trebuie sancţionaţi doar acei medici care condiţionează acordarea de asistenţă medicală de primirea unor bani sau cadouri de la pacienţi.”

Este limpede că suntem – pacienţi, medici şi asistente medicale – actori într-o piesă proastă şi interminabilă. Pe de-o parte, în calitate de contributori la sistemul de asigurări medicale de stat, odată ajunşi în spital dăm bani în stînga şi în dreapta, cu frenezie şi după posibilităţi. Dăm de frică să nu fim ignoraţi, dăm pentru că uneori ni se cere de la obraz, dăm din compasiune pentru salariile de mizerie ale medicilor şi asistentelor medicale, dăm pentru a fi trataţi mai bine sau dăm pentru că ştimaşa se obişnuieşte, pentru că ni s-a spus că toată lumea dă. Cînd întîlnim medici care refuză ia ni se pare ciudat, neobişnuit. Ulterior intrăm la bănuieli şi chiar în panică fiindcă ştim ori ni s-a spus că medicii refuză să ia doar de la pacienţii ce suferă de boli incurabile şi lipsiţi de orice speranţă. “Medicul care nu ia bani din principiu” pare astfel a fi o imposibilitate logică.

De cealaltă parte, există medici care iau pentru că li se dă, pentru că sunt prost plătiţi sau nu pot literalmente supravieţui din salariul de la stat (cum este cazul rezidenţilor), pentru că au auzit sau “ştiu” că toţi colegii lor iau, pentru că uneori e greu să refuzi pacienţi insistenţi sau pentru că banii sunt singurul factor motivant (cum sunt cazurile izolate, sper, ale unor medici care condiţionează acordarea de asistenţă medicală de plăţi informale).

Nu există o singură soluţie pentru a vindeca sistemul de această boală. În birocrateză – noua limba de lemn a UE şi a programelor sale – “se impune adoptarea unui complex de măsuri ori soluţii care să stăvilească fenomenul” (sic!). Eu spun că din toate soluţiile posibile şi necesare, una se impune a fi adpotată de urgenţă: mărirea salariilor personalului din sistemul medical de stat. Replica de pînă acum a tuturor guvernanţilor a fost şi este: “nu sunt bani!” E o mare tîmpenie şi o mare prostie. Cînd partenerii occidentali au făcut presiuni asupra României, s-au găsit bani pentru mărirea salariilor judecătorilor. S-a spus că mărirea salariilor judecătorilor îi va face mai puţini coruptibili. În mare parte strategia a funcţionat. Nici atunci, în teorie, nu existau bani pentru mărirea salariilor judecătorilor dar – ce să vezi?! – s-au găsit.[iii] La fel şi acum. Bani pentru mărirea salariilor medicilor ar fi, însă ei sunt încă irosiţi sub forma investiţiilor în infrastructura sistemului – un loc de unde pot fi sifonaţi cu uşurinţă de politicieni şi sponsorii lor, oameni de afaceri.[iv] Mai sunt şi alte găuri negre în care dispar banii pentru salariile medicilor, bani care altminteri nu există.

Poate că actualii guvernanţi (îndeosebi cei îmbrăcaţi în blană de social-democraţi) trebuie să înţeleagă odată pentru totdeauna că o ţară nu se conduce ca o firmă iar alegătorii care i-au votat masiv au făcut-o şi pentru că se săturaseră să audă de la guvernul Boc “Nu se poate!” sau “Nu sunt bani!” – expresii cheie ale discursului de centru-dreapta axat pe austeritate. Aşa cum o atestă şi sondajele realizate la nivel naţional, sănătatea este o prioritate pentru cei mai mulţi cetăţeni ai acestei ţări. Nu sunt bani pentru medici şi asistente medicale? Tăiaţi din banii de la autostrăzi sau de la alte aşa-zise mari proiecte! Vă asigur eu că se vor supăra puţini oameni. Poate cîţiva afacerişti şi unul sau doi ministri, care vor rămîne cu buzele umflate şi buzunarele (mai) goale (decît se aşteptau).  [v]


[i] Studiul a fost coordonat de Prof. univ. Dr. Vintilă Mihăilescu, Conf. univ. dr. Alfred Bulai, Lector univ. dr. Bogdan Iancu, Lector dr. Val Valcu şi subsemnatul. 
[ii] Potrivit sondajului, doar 15% dintre adulţii bucureşteni au fost internaţi anul trecut în spital pentru o problemă ce nu a necesitat o intervenţie chirurgicală. De asemenea, doar 6% dintre adulţii bucureşteni au fost internaţi în spital anul trecut pentru o problemă ce a necesitat o intervenţie chirurgicală (inclusiv naşteri).
[iii] Fără îndoială că mărirea salariilor judecătorilor era necesară. Totuşi, dramatizarea situaţiei judecătorilor şi presiunile pentru creşterea salariilor magistraţilor mi-au lăsat impresia că am fi o ţară de procesomani şi puşcăriabili care, în absenţa unei astfel de măsuri (i.e., creşterea salariilor judecătorilor), ar deveni neguvernabilă şi ar cădea pradă războilului civil. 
[iv] Aceeaşi frenezie a investiţiilor în infrastructură s-a manifestat şi în domeniul învăţămîntului. E drept, multe unităţi de învăţămînt au avut nevoie de investiţii. S-au alocat însă mult prea mulţi bani pentru construcţia de săli de sport ori şcoli în localităţi rurale care au rămas aproape făra copii de vîrstă şcolară. În schimb, din investiţiile în resursa umană a celor două sisteme (sub formă de salarii) politicienii şi acoliţii lor nu pot ciştiga bani aşa cum o fac din construcţia de săli de sport, modernizarea spitalelor (prin punerea de termopane, calorifere şi construcţia unor noi intrări în spitale) etc etc.
[v] Nu sunt atît de naiv încît să cred că prin mărirea chiar generoasă a salariilor medicilor şi asistentelor, corupţia va dispărea din sistemul de stat peste noapte. Nu a dispărut corupţia nici din rîndul intangibililor şi sacrosancţilor judecători. Este însă foarte probabil ca incidenţa fenomenului să scadă relativ rapid. În plus, trebuie intervenit şi cu o serie de alte strategii de monitorizare şi sancţionare a celor care vor mai pretinde şpagi şi mici atenţii, după un eventual pact social ce ar viza mărirea substanţială a salariilor medicilor şi asistent elor medicale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu