marți, 28 august 2012

Despre noile formatiuni politice de centru-dreapta: intre wishful thinking si realitatea politicii "vechi"



Există în prezent încercări de a înfiinţa şi coagula o alianţă de centru-dreapta, care ar cuprinde, alături de PD-L şi alte formaţiuni politice. Printre aceste alte formaţiuni se numără şi “Noua Republică” (partid înregistrat legal) dar şi PNT-CD sau mişcarea politică in statu nascendi a lui Mihai Răzvan Ungureanu. Despre PNT-CD nu o să comentez prea multe; cred însă că Seniorul Corneliu Coposu ar fi total dezamăgit de starea jalnică în care a fost adus PNT-CD de către figuri ridicole precum Aurelian Pavelescu şi alţii. Sociologic vorbind, mai interesante mi se par “Noua Republică” şi platforma civică a lui Mihai Răzvan Ungureanu (sau cum se va numi această formaţiune care se tot naşte de cîteva luni bune). Aceste formaţiuni mi se par mai interesante sociologic din perspectiva unor figuri centrale precum Mihai Neamţu, Adrian Papahagi sau Mihai Răzvan Ungureanu, cărora le acord pentru moment prezumţia de inocenţă sau de idealism. Altfel spus, aceşti tineri intelectuali de centru-dreapta încearcă să facă politică altfel. Spre deosebire de vechii politicieni din (auto-proclamate) partide centru-dreapta precum PD-L, persoanele menţionate mai sus (şi alţi tineri intelectuali mai puţin vizibili) au măcar proprietatea termenilor şi cunoştinţe extinse despre presupoziţiile filozofice şi ideologia dreptei politice.[1] Sunt sceptic în legătură cu şansele de succes ale unor noi formaţiuni politice precum cele menţionate anterior.

Altfel spus, nu cred că, în absenţa unui sprijin mai mult sau mai puţin “ocult,” alternative precum Noua Republică sau iniţiativa civică a lui MRU au şanse de a obţine scoruri notabile (peste 5% fiecare) la viitoarele alegeri parlamentare. Scepticismul meu se bazează pe următoarele elemente: 1) dincolo de relevanţa scăzută a unor noţiuni precum “stînga” şi “dreapta” în spaţiul romanesc (si est european), potenţialul electoral al dreptei nu este atît de mare precum şi-ar dori-o unii; 2) în ciuda unei gîndiri deziderative (wishful thinking) potrivit căreia alegătorii romani şi-ar dori apariţia unei sau a unor noi formaţiuni politice, realitatea alegerilor trecute şi datele de sondaj arată că alegătorii tind să voteze partidele “vechi” si nu partidele noi care se doresc a fi competitori ai celor vechi pe culoare ideologice clasice. (Motivele pentru care se întîmplă acest lucru merită o discuţie separată.) [2]; 3) o parte a acestor tineri politicieni în devenire operează cu o înţelegere neproductivă a noţiunii de partid politic – o chestiune asupra căreia mă opresc în cele ce urmează.

Parafrazînd-o pe Katherine Verdery – un reputat antropolog american care a studiat îndelung România – ar fi nenimerit să înţelegem partidele politice de la noi în termenii folosiţi în Vest.[3] Acolo, partidele politice sunt discutate în termeni de platforme, programe şi ideologii (Verdery 1996). La noi ideologia e o chestiune absolut secundară iar, potrivit lui Verdery, “partidele politice reprezintă o reţea instituţionalizată de rude, prieteni şi acoliţi care se implică de-o manieră colectivă în procesul electoral şi legislativ” (Verdery 1996, pag. 193). Această implicare, adaug eu, are drept unic scop sporirea averii personale. Din aceste motive, este greşit să interpretăm dezbaterile dintre politicienii “vechi” autohtoni prin prisma unor diferenţe doctrinar-ideologice. Am avut ocazia să cunosc mulţi politicieni din tot spectrul politic şi pot spune că atunci cînd au divergenţe, aceşti oameni se ceartă de fapt pe bani (şi, uneori, pe femei). Evident, nu toţi politicienii fac acest lucru; nu putem generaliza, nu-i aşa?

Revenind însă, oricît ar încerca Mihai Neamţu et co. să-şi impună propriile principii şi standarde în cadrul unei alianţe cu PD-L, le va fi foarte greu să reuşească. PD-L (la fel ca PSD) este o maşinărie politică bine pusă la punct prin eforturile unor activişti şi politicieni cu ştate vechi, adevăraţi baroni locali cu influenţă considerabilă în fiefurile lor. Este greu de crezut că actuala conducere a PD-L va renunţa de dragul unor principii sau al lui Mihai Neamţu la veteranii din teritoriu, oameni care ani la rînd au investit bani grei pentru binele partidului (şi evident, al lor, personal). Cîteva concesii vor fi făcute însă acestea nu vor fi majore căci, la urma urmei, e uşor să dai locuri pe listă noilor veniţi în colegii unde şansele unor candidaţi din partea unei alianţe de centru-dreapta sunt mici (dar, evident, noii veniţi nu ştiu lucrul acesta şi nici nu prea stau prea bine cu artimetica electorală). 

Fără îndoială, unii cititori s-ar putea întreba de ce nu ar candida independent astfel de noi formaţiuni. Răspunsul este simplu: în momentul de faţă, cînd atît Noua Republică cît şi  iniţiativa lui MRU sunt sub marja de eroare, cea mai bună opţiune este să candideze în cadrul unei alianţe cu PD-L. Desigur, alţi cititori ar putea spune că, din moment ce NR a reuşit să se înregistreze ca partid politic – o chestiune extrem de dificila în prezent în Romania – atunci poate ar avea şanse mai mari dacă ar  candida independent şi nu în cadrul unei alianţe. Astfel de cititori şi posibili susţinători ai NR nu trebuie să îşi facă iluzii; apariţia NR nu ar fi fost posibilă doar pe baza entuziasmului lui Mihai Neamţu şi al susţinătorilor săi. Iată ce scriam în volumul coordonat împreună cu Vintilă Mihăilescu “Iarna vrajbei noastre: protestele din Romania, ianuarie-februarie 2012,”  înainte de înregistrarea legală a NR: “Există în prezent [în februarie 2012] încercări de a coagula de jos în sus o mişcare de centru-dreapta, cum este cazul Noii Republici. Teoretic, şansele acestei mişcări sunt un pic mai mari [decît şansele unei noi formaţiuni de centru-stînga – nota mea]  întrucît, în măsura în care ea va servi scopurilor (...) PD-L, apariţia ei va fi sprijinită financiar şi instituţional chiar şi fără ştirea sau acordul iniţiatorilor săi.”

Desigur, le-am acordat celor menţionaţi anterior prezumţia de idealism şi onestitate. Totuşi, nu mă pot abţine să nu mă întreb: şi dacă persoanele menţionate anterior, în ciuda pregătirii lor intelectuale impresionante, sunt la fel ca “vechii” politicieni (arivişti, oportunişti, mînaţi doar de interese financiare, împinşi în faţă de grupări ori reţele oculte)? Brrrrrr....   


[1] Şi la stînga există (un grup de) tineri intelectuali care doresc să aducă ceva nou în politica romaneasca.  Aşa cum am mai scris în alt material, spre deosebire însă de tinerii intelectuali de centru-dreapta care, prin intermediul fostului partid de guvernare PD-L, s-au bucurat şi bucură de mediatizare intensă şi sinecuri consistente de la diverse fundaţii sau instituţii de stat, tinerii intelectuali de stînga au dificultăţi mai mari în privinţa accesului la resurse şi acoperire mediatică. Cu toate acestea, prin sponsorizări ale unor think-tank-uri din Occident, tinerii intelectuali de stînga reuşesc să îşi facă vocea auzită prin intermediul noilor tehnologii (website-uri, blog-uri) şi au avut iniţiative absolut notabile în privinţa mobilizării civice în diverse proiecte şi la capitolul criticilor întemeiate aduse politicilor guvernamentale. Principala problemă a acestor tineri intelectuali de stînga este lipsa unui partener politic onorabil, căci, în opinia acestora, PSD-ul sau UNPR-ul nu sunt frecventabile.
[2] Unii dintre cititori ar putea invoca drept contra-exemplu PP-DD, insa aparitia acestuia a fost pregatita si anuntata prin intermediul OTV cu cel putin un an si jumatate inainte de inregistrarea sa formala la tribunal. Din acest punct de vedere, desi inca neparlamentar, PP-DD-ul nu este tocmai nou in sensul pe care il atribui aici Noii Republici sau initiativei de centru-dreapta a lui MRU. In plus, argumentul sau scepticismul meu vizează partidele noi care doresc a fi competitori ai partidelor “vechi” pe culoare ideologice clasice. Prin populismul sau extrem şi ghiveciul ideologic al politicilor economice si sociale propuse, PP-DD nu pare a avea nici un competitor in rindul partidelor “vechi”/deja existente.  
[3] Verdery, Katherine. 1996. What Was Socialism, and What Comes Next? Princeton, NJ: Princeton University Press.

4 comentarii:

  1. Jos cu clopul! Un articol dum-dum!!! Acu sa te tzii la comentarii 'platite'.. cum ca 'arunci cu noroi' in fortzele re-inoirii politice, etc.
    Fain, foarte fain!

    RăspundețiȘtergere
  2. Echilibrat articol, ceea ce e o raritate ...

    Domnule Stoica, va rog:

    Care credeti ca sint obstacolele principale ale crearii unei noi miscari politice (de inspiratie liberala clasica), fara nici un sprijin de la partidele existente ?

    Ce conditii ar trebui sa satisfaca cei care incep, ce resurse ar avea nevoie si in cit timp ar fi rezonabil/ar putea sa intre in parlament (deci sa obtina > 5%)?

    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna ziua:

      Infiintarea unei noi formatiuni politice fara nici un sprijin de la partidele existente este extrem de dificila intrucit: 1) actuala lege a partidelor politice este "restrictiva" in sensul ca inregistrarea unei noi formatiuni politice necesita resurse financiare si logistice insemnate; 2) cei care au astfel de resurse financiare (si apoi logistice) nu sunt neaparat persoane "inocente". Cred ca am metionat si in postarea mea ca si NR a beneficiat de sprijin logistic (cel putin) de la figuri "vechi", chiar si fara stirea initiatorilor NR. (Ma rog, un alt exemplu de sprijin logistic furnizat de retele "vechi" il constituie PCM - Partidul Civic Maghiar.)
      In ceea ce priveste aparitia unui nou partid de inspiratie liberala clasica, lucrurile se complica avind in vedere ca pe piata politica exista deja o formatiune care, in teorie, sustine principiile liberalismului clasic (i.e., PNL). In fine, dincolo de orice realitati autohtone, ar fi interesant de discutat masura in care o formatiune politica de tipul celei propuse de dvs. ar fi viabila. Si liberalismul clasic a trecut prin reformulari succesive; unele dintre ideile clasice cu privire la statul minimal au fost amendate ideologic in formulari NEO-liberale.
      Multumesc pentru comentariile la acest post!
      C.

      Ștergere
  3. Inspirata referirea la Vedery, apropos de dreapta si partide in general, vezi si raportul lui Attila Agh (despre vechile elite post-comuniste, stang si dreapta, si despre democractie) aici:
    http://www.feps-europe.eu/assets/7c2f832a-a70b-4340-9e17-818e2e0cb0ab/316.pdf

    RăspundețiȘtergere